Raluca Voina, învățătoare în Brașov: „Aleg să vorbesc onest cu elevii pentru că apoi pot să livrez orice”

Raluca Voina este membră Aspire Teachers și una dintre învățătoarele care au lucrat la dezvoltarea opționalului Călătorie în lumea emoțiilor, fiindcă a vrut să contribuie la un material care aduce expertiză în direcția la care programa școlară e deficitară – dezvoltarea emoțională a copiilor. La întâlnirea de dinaintea fazei de pilotare a opționalului, spune că a fost „ultimul soldat care a plecat de pe front”, fiindcă obișnuiește să verifice munca în care este implicată până la ultima virgulă. Perseverența și meticulozitatea sunt doar două dintre atributele care o caracterizează. Umorul și onestitatea rotunjesc portretul unui pedagog solid, care înțelege impactul propriului exemplu în formarea caracterului copiilor.

Foto: Raluca Voina

Povestește că în cei peste 26 ani de experiență a învățat cu greu să accepte atunci când i se spune că este o învățătoare valoroasă. Este membră Aspire Teachers de trei ani, locul în care s-a simțit văzută și și-a văzut munca recunoscută. „Nu eram confortabilă cu a primi un compliment fiindcă nu știam cum să reacționez când sunt valorizată. În Aspire am primit recunoaștere și am învățat să primesc.”

După Liceul Pedagogic, Raluca a urmat Facultatea de Psihologie și Științele Educației la Universitatea Transilvania din Brașov. A ales pedagogia fiindcă iubește acest domeniu, apoi și-a continuat studiile cu un master în Managementul Resurselor Educaționale în cadrul aceleiași universități. În primii 19 ani a lucrat la Liceul Teoretic „Mihail Săulescu” din Predeal, unde spune că s-a format ca învățătoare, iar din 2013 predă la Școala Gimnazială „Iacob Mureșanu” din Brașov.

Efectul școlii online: „Am sentimentul părintelui plecat la muncă în altă țară”

Își dedică toată energia școlii și spune cu modestie că nu face nimic ieșit din comun, doar își face meseria bine și temeinic. Obișnuiește să creeze sentimentul de apartenență la grup pentru elevi prin alegerea unei mascote. Acum sunt clasa delfinașilor, iar dictonul clasei, propus de un elev, este: „cu puțină chibzuință, totul este cu putință”. 

Spune că cea mai mare pierdere a școlii online este absența învățătorului de la procesul de  transformare a copiilor. Regretă că nu a fost alături de ei să vadă cum se schimbă și să le simtă energia. Între clasa I și a II-a, copiii sunt la vârsta la care devin mici filozofi și fac conexiuni când dau replici. Acum, după aproape un an, îi simte cumva înțelepțiți și oricâtă energie ar consuma prin joaca de pe ecran, simte că a pierdut ceva important din creșterea lor. 

„Știi ce sentiment am? De părinte plecat la muncă în altă țară, care are senzația că prin Skype își mai cunoaște copilul, dar timpul a trecut, lucrurile s-au întâmplat, numărul la bluziță a crescut și el de fapt nu mai știe cum e copilul lui. Asta este atât de dureros.”

Când a început pandemia, s-a adaptat repede din punct de vedere tehnic, dar una dintre provocările predării a fost să găsească resurse care să-i răspundă la întrebarea: cum explic scăderea cu trecerea peste ordin în online? A căutat răspunsuri prin cărți și resurse online, dar a ajuns la concluzia că trebuie să găsească singură soluții. „Am împărțit copiii în grupe de câte opt. Mi-am făcut o tablă dintr-un carton lipit de perete și sprijinit de masa de călcat. Cert e că până nu m-am asigurat că a ajuns mesajul cu la ei și feedback-ul înapoi la mine, n-am trecut mai departe de lecția scăderii.”

Caracterul bate cunoștințele

Foto: Raluca Voina alături de elevi și părinți în excursie

Raluca își alege obiectivele și mesajul din spatele acestora astfel încât să se potrivească viziunii sale de ansamblu asupra nevoilor copiilor. Pleacă de la premisa că, după cinci ani, elevii trebuie să plece cu un set de competențe și raportarea la câteva valori precum grijă față de cei din jur, empatie față de colegi, atenție la sustenabilitatea resurselor din jurul nostru. „Acestea sunt valorile pe care le dau mai departe cu credință. Pun setul de valori în fața obiectivelor generale atunci când le stabilesc. Importanța implicării civice, sustenabilitatea - sunt lucruri pe care le ating dincolo de română și matematică.”

Iar instrumentul prin care transmite elevilor setul de valori este deseori învățarea non-formală. Prin activități urmărește să creeze apropiere între elevi, să-i implice și pe părinți ca să le câștige încrederea și să descopere dinamica relației dintre familie și elev pentru a înțelege apoi comportamentele copiilor. Înainte de pandemie au fost împreună în drumeții, pe vechiul drum spre Poiană, ori în vizită la fabrica de ciocolată din Ghimbav. 

Sau caută să-i conecteze la realitatea din jur ca să-i facă responsabili față de mediu. Proiectul „Oscar, șarpele hoinar”, întâlnit în multe școli europene, este un exemplu prin care elevii conștientizează impactul pe care îl au asupra mediului. Proiectul ecologic se desfășoară în primele săptămâni din luna octombrie, când elevii care aleg să facă parte din proiect se deplasează pe jos sau cu bicicleta de acasă la școală, îndemnându-i pe părinți să renunțe la mașină. 

„Eu raportez cifrele pe școală înainte și după numărul deplasărilor sustenabile. La final elevii văd concret într-un tabel cu cât s-au redus noxele din jur datorită lor. Anul trecut încă eram la școală, graficul întârziase și am avut copii care m-au întrebat: «doamna, a venit graficul de la Oscar?». Ei văd concret ca aerul e mai curat fix cu atât față de cum era înainte. Și asta îi motivează, fără alte recompense.”

Onestitate și transparență - baza educației autentice

Raluca folosește propriile povești pentru a face învățarea mai ușoară și cu sens. Generațiilor trecute le-a predat istoria comunismului povestindu-le cum arăta o zi din viața ei în acea perioadă. „Mă trezeam dimineața, apoi mama mă trimitea la pâine cu o cartelă, iar la fiecare cumpărare primeam un X pe ea. «Cartelă ca la bancă?» m-au întrebat copiii. «Nu era ca la bancă, era din carton», le-am zis. Și seara dădeam drumul la televizor la ora opt, că atunci începea  programul. «De ce nu schimbați programul?». «Păi altul nu era.» «Păi trebuia să vă duceți la altă firmă să aveți mai multe programe pe grilă.» «Nu era altă firmă.» «Și când nu era program la televizor, ce era?» «Zic pureci.» «Pureci?» Mă întreabă toți mirați.”

Ca să și vadă cele povestite, Raluca i-a dus la o expoziție temporară despre comunism la un muzeu din oraș, despre muncitorii de la Uzina Steagul care ieșiseră în stradă în ‘87 să protesteze și să strige «jos comunismul!.» „Acolo au văzut cartela de pâine. Câțiva m-au întrebat în cor când au descoperit-o: «Doamna, asta e cartela?» Încerc să leg lucrurile. Vreau ca orice activitate sau proiect să aibă sens și să se lege. Am văzut că multe tehnici recomandă storytelling-ul, adică să nu-ți fie teamă să te vulnerabilizezi în fața lor. Eu o fac instinctiv.”

Raluca spune că vulnerabilizarea duce la contexte în care elevii au ocazia să rețină concret tehnicile de dezvoltare emoțională pe care le învață prin opționalul Călătorie în lumea emoțiilor. Când simte că s-a creat un astfel de context neprevăzut, oprește predarea și folosește momentul pentru învățarea unor lecții valoroase. „M-au întrebat inclusiv dacă eu am momente în care plâng. Poate nu toți rezonează cu deschiderea, dar dacă o treime înțeleg e o lecție pe care nu o pot preda dintr-un manual. Aleg să vorbesc onest cu ei pentru că apoi pot să livrez orice.”

Iar rezultatele deschiderii ei se văd replicate în atitudini de toleranță între copii. În generația trecută, a avut un elev cu tulburare din spectrul autist, iar experiența celor cinci ani a însemnat marele câștig al colectivului, spune Raluca. „Am văzut în copii o empatie extraordinară. Când elevul avea momente de criză, aveam copii care mergeau în bancă lângă el ca să-l liniștească, instinctiv, fără ca eu să le spun ceva. Lucrurile astea le poți preda în teorie, dar dacă nu le trăiești, nu înveți ce-i de făcut. Copiii mei au învățat trăind și făcându-le.”

Mai mult sprijin pentru învățătorii de la început de drum

Foto: Elevii Ralucăi Voina în timpul unei ore

Raluca știe că răbdarea este una dintre trăsăturile de bază ale oricărui învățător, atât cu el însuși, cât și cu ceilalți. Dar răbdarea se exersează într-un context în care învățătorul are un fundament de practică și este pregătit să facă față primei sale clase de copii. Trebuie să ai niște instrumente clare atunci când lucrezi, de exemplu, cu elevi care au nevoi speciale, pentru că modul de abordare inițial al învățătorului devine normă pentru răbdarea și empatia elevilor. 

Crede că o reformă a sistemului de educație trebuie să acorde o mai mare atenție pregătirii inițiale a cadrelor didactice. În prezent, sunt prea puține ore de predare înainte de a merge în fața unor copii, iar noile generații de profesori pierd din vedere profunzimea pe care trebuie să o aibă în fața viitoarelor provocări ale carierei. 

Tot la capitolul schimbări, Raluca povestește despre soluția de a introduce un nou învățător în clasele primare, unul de la pregătitoare până într-a II-a și altul într-a III-a și a IV-a pentru a-i pregăti pe copii să facă față schimbării care vine ca un tăvălug peste ei într-a V-a. Vestea bună e că Legea Educației permite o astfel de schimbare, însă e necesară o muncă de convingere cu părinții ca să înțeleagă beneficiul schimbării.

Cum s-a dezvățat de lecția generației sale că progresul e implicit, iar greșeala trebuie penalizată

Raluca încearcă să le dezvolte elevilor gândirea algoritmică, etapizată, a unui proces ori a unei activități școlare. Îi provoacă să-și pună întrebări de tipul: de ce credeți că învățăm asta, la ce ne folosește, de ce învățăm scăderea cu trecerea peste ordin?

Iar în această etapă spune că e importantă independența pe care copiii o au de acasă. Atunci când un copil are o problemă, o dificultate de orice fel, fie că e vorba despre matematică, rezolvarea unei teme, ori de natură emoțională, în spatele dificultății cel mai probabil a existat un adult care a declanșat-o. „Poate chiar eu am fost adultul, poate un părinte sau un bunic. Am învățat că așa cum bebelușii nu plâng degeaba, la fel dificultățile copiilor nu se nasc din senin. Cred că sunt rezultatul unor greutăți pe care adulții nu au știut cum să le gestioneze. E nevoie de răbdare și să faci echipă cu adulții din jur, dar să nu le cerem copiilor să fie adulți în locul nostru.” 

Școala online a scos astfel de dificultăți la suprafață, iar Raluca a învățat să-i asculte mai temeinic și să fie atentă la semnalele pe care le transmit. Deseori rămâne cu ei după ore și le răspunde la întrebări sau își cere scuze dacă s-a întâmplat ca un elev să fi ridicat mâna și nu a fost văzut la timp. Frustrarea acumulată de ambele părți e mai degrabă e o emoție punctuală, răbdarea e de anduranță, spune Raluca. „Ei știu că am dreapta măsură de la școală, că i-am tratat pe toți la fel mereu. Dacă cineva are o întrebare, notez și spun că mă întorc fiindcă le explic limitarea pe care mi-o dă laptopul dintre noi. Ei știu că sunt corectă, apoi devin la fel, fiindcă mă copiază.”

Foto: Raluca Voina și elevii în timpul unei activități festive

O resursă valoroasă în pandemie, când a simțit un surplus de informații din toate părțile, a fost cartea Cum învață oamenii scrisă de Olimpia Meșa. A găsit cuvintele potrivite prin care să le explice elevilor de ce sunt necesare temele chiar și când stau acasă. „Le-am explicat procesul din spate, că totul are sens. Faptul că ați învățat să faceți scăderea e perfect, dar ca să se bătătorească informația, trebuie să mai exersăm de câteva ori. Nu le spun că avem teme pentru că așa vreau eu.”

Pentru Raluca, a avea succes înseamnă să simtă o energie bună cu și între elevi, să aibă un climat prietenos, fie că elevii au înțeles sau nu lecția în ziua predării. Povestește despre un episod în care a plecat supărată de la o întâlnire cu părinții. Apoi a mers la oră și a simțit că le-a transmis copiilor starea ei, gând pe care l-a spus părinților fiindcă se simțea vinovată. „I-am spus părintelui să se oprească fiindcă eu nu mă simt confortabil. Copiii dumneavoastră nu merită să-mi vadă mie fața supărată, ei simt dacă energia mea nu e bună. Iar pentru mine aceasta e măsura succesului, atmosfera fiecărei ore împreună.”

Spune că meseria înseamnă o învățare constantă, iar practica de care a scăpat cu greu, sau mai bine spus a fost nevoită să o reînvețe, este valorizarea și recunoașterea meritelor elevilor când arată progres. Crede că e tributul pe care îl plătește ea și cei din generația ei față de modul în care au fost educați acasă și la școală, când performanța nu era prețuită și greșeala penalizată. Spune că a făcut progrese uriașe de-a lungul carierei și acum e în punctul în care îi învață și pe părinți să nu aștepte perfecțiune de la elevi și să le permită să greșească. 

„Am crescut cu ideea că e normal să faci un lucru bun ori să iei note mari și să fii pedepsit când greșești. Acum le spun copiilor «bravo, foarte bine te-ai descurcat, ai reușit, mai ții minte cum era ieri? Ia uite ce bine ți-a ieșit azi», când văd că își depășește nivelul prin efort. Am învățat treptat. În familia mea era o raportare nesănătoasă, de tipul: nu te laud, fiindcă ți se urcă la cap.”

De asemenea, a învățat să fie mai flexibilă față de implementarea în proporție de 100% a tehnicilor și practicilor învățate în formarea de învățătoare. Spune că multă vreme a aplicat fără compromis tot ce știa că este corect și se dovedise că funcționează. De-a lungul timpului, asperitățile s-au șlefuit, nu se abate nici acum de la ele, dar a învățat că e în regulă să nu aștepte același standard și de la cei din jur. „Mi-am dat seama că nu eu sunt etalonul, și nici specialiștii de la care am învățat, ci că fiecare om este propriul său etalon și e ok dacă vedem lucruri aduse la stadiul de 80%. Asta mi-a fost învățătura.”

Dedicarea Ralucăi pentru muncă și copii este totală, lucru transmis de părinții săi despre care spune că „m-au ciopilt omul care sunt și am fost o piatră destul de rezistentă la cioplire.” Când simte că are nevoie să-și încarce bateriile, citește, fie că e vorba de jumătate de oră sau câteva ore în noapte, fiindcă așa poate scăpa de încărcătura emoțională. Ori face ordine prin casă, așează creioanele sau cărțile după culori ori dimensiuni, pixurile și hârtiile de la școală. E o formă de control de care are nevoie atunci când simte că nu-l mai deține și lucrurile o copleșesc. „Meseria asta e de anduranță, uneori sunt momente grele, dar, dincolo de ele, trebuie să fie ceva mai mult și mai valoros care să te țină acolo ca să o iei din nou de la capăt.”

Foto: Activitate non-formală, Raluca Voina

Interviu realizat de Roxana Tănăsachi