Fantoma memorării mecanice: „pe de rost" nu dezvoltă gândirea

Eseu apărut în ediția #9 din octombrie 2025, din newsletter-ul lunar Aspirațional, creat de Măriuca Morariu cu analize despre ce contează în educație, dincolo de știri

Acest eseu este despre de ce memoria contează enorm, dar doar atunci când este antrenată activ, spațiat și cu sens și cum putem trece de la suferință sterilă la practică deliberată în școală.

Hai să vorbim despre una dintre cele mai rezistente fantome din școala românească: învățarea adevărată vine doar prin repetiție insistentă, memorare mecanică și frustrare susținută. 

Această fantomă șoptește că metodele „ușoare" sunt superficiale, că gândirea complexă se naște doar din greutate, că cei care nu suportă plictiseala repetării au „pierdut răbdarea" necesară învățării. 

Realitatea e alta: memoria e esențială, dar nu în forma incantației. Învățarea care rămâne se sprijină pe reamintire activă, spațiere și construcție de sens, proces în care memorarea „pe de rost” are un rol important, dar îngust, bine delimitat, care nu este motorul înțelegerii.

Fantoma confundă efortul cognitiv productiv cu suferința sterilă și ne arată de ce încă nu am învățat cum să învățăm în școală.

Argumentul nu e pentru o școală fără memorare, ci pentru o școală în care memoria lucrează pentru înțelegere, nu împotriva ei.

Repetiția e mama învățăturii… chiar?

„Istoria este știința care studiază evoluția societății omenești de la apariția sa până în prezent, sub aspect economic, social, politic și cultural.” - aceasta era mantra cu care începeam lecția de istorie în fiecare an. N-am discutat niciodată cât sau ce fel de știință e istoria, nici despre semnificația acelor aspecte înșiruite.

Nu îmi amintesc să fi construit o narativă cuprinzătoare, care să lege faptele și gândirea „predată” de-a gata, ca pe o poezie, cu liniuță de la capăt. La istorie, pe care am început să o înțeleg și să o învăț mult mai târziu, prin propriile mele lecturi și revelații, nu pot spune că am învățat profund, dar cu siguranță am memorat din plin. 

Și deși nu îmi mai amintesc incantațiile pe care le puteam recita pentru ora de ascultare, îmi amintesc singurul eseu pe care l-am scris din capul meu, cu cuvintele mele, pe vremea când nu exista nici Google, nici Wikipedia, despre genocidul armean, cu ocazia proiectului pe care un alt profesor de istorie (a religiilor) l-a propus. Atunci și doar atunci m-am uitat cu curiozitate la biserica armenească pe lângă care trecusem de zeci de ori fără să știu nimic din istoria acestui popor. 

Cei mai mulți am trecut prin aceleași ritual: comentarii dictate, fraze lustruite până s-au imprimat în memorie, exersări cu voce tare. Sunetul lor a rămas o vreme, dar sensul a apărut însă abia când am reconstruit ideile cu capul meu și le-am folosit în contexte noi.

Și arhitectura sistemului în care ne-am format permitea întreținerea iluziei învățării: reexpunerea și recitarea oferă un sentiment de stăpânire. Materialul curge mai ușor (fluența perceptivă), deci „știm”, dar când verifici peste o săptămână, senzația se topește. 

Când trebuie să explici, să găsești analogii, să transferi, abia atunci poți face diferența între învățare „pe de rost” și învățare care se transferă.

Ce aflăm din știința memoriei

Memorarea mecanică (repetiție fără elaborare) produce redare textuală, transfer slab și uitare rapidă. (Dunlosky și colegii)

Cercetările din ultimele decenii arată că profunzimea procesării contează mai mult decât numărul de repetiții (Craik & Lockhart, 1972). Poți repeta ceva de 100 de ori superficial și să reții mai puțin decât dacă îl procesezi profund o singură dată. 

E diferența între cele 10.000 de ore postulate pentru performanță de Malcolm Gladwell în celebra Outliers și practica deliberată explicată de Ericsson și Pool în Peak. Deci între repetiție mecanică și activitate specifică cu feedback imediat și oportunități de corectare. Învățarea durabilă se sprijină pe trei mecanisme: reamintire activă, spațiere și construcție de sens. Nu doar „mai mult", ci „mai inteligent". 

Greul util versus greul steril

E indiscutabil că învățarea profundă cere efort cognitiv, dar forma acestui efort contează și nu orice greu e bun. 

„Dificultățile dezirabile” – reamintire fără suport, spațiere, alternarea tipurilor de sarcini – încetinesc progresul aparent pe termen scurt, dar cresc retenția și transferul. (Bjork)

În schimb, „greul" fără sens – dictare lungă, copiere, recitare la indigo – adaugă încărcare parazitară: obosești luptându-te cu plictiseala, fără să construiești schemă (Sweller). 

Sprintul de tocit e maraton fără antrenament: te epuizează, dar nu te duce nicăieri, iar cei mai vulnerabili pierd cel mai mult.

Unde are loc „pe de rost"

Există un loc legitim pentru recitare, dar e mult mai îngust decât cred susținătorii nostalgici.

E util să reținem poezii, citate, formule matematice - dar doar când le conectăm cu ce știm deja și le folosim în contexte noi. 

Nu e util să reținem comentarii lungi dictate ca substitut al gândirii. Dacă nu poți parafraza și transfera structura argumentării, memorarea e sterilă.

Înțelegerea cere să combinăm informația nouă cu cunoștințe de fundal, iar fără aceste legături, memorarea mecanică nu crește comprehensiunea. 

De ce persistă mitul?

1. Biasul nostalgiei și autoritatea experienței personale

„Așa am învățat noi” și iată câte știm acum - nu e un argument bun. Dacă ne-a ieșit câtorva dintre noi, nu înseamnă că mecanismul era eficient sau echitabil pentru toți și nici că datorită lui am reușit. 

Cred că mulți dintre noi am supraviețuit metodelor de tip ”drilling” până la fluență procedurală în ciuda lor, nu datorită lor. Am construit sensul mai târziu, prin efort propriu de reconstrucție și aplicare. 

Dar pentru foarte mulți colegi, sensul nu s-a așezat niciodată. Au urât profund mnemotehnicile, jongleriile de reamintire și au rămas cu falsa impresie că învățare=memorare. De aici și credințele limitate despre propria capacitate („eu nu sunt bun la învățătură”, „mie nu mi-a plăcut cartea”), anxietatea față de lectură și chiar abandonul școlar. 

2. Confuzii între greu vs bun și fluență perceptivă vs comprehensiune

Acum știu că nu greul în sine, ci tipul de greu contează. Dacă poți parafraza, da exemple, găsi analogii - ești pe drumul cel bun. Dacă te blochezi când schimbi un detaliu, ai rămas în memorare mecanică. 

E o eroare predictibilă: creierul confundă familiaritatea cu stăpânirea reală. Când măsori cu teste întârziate – după o săptămână – iluzia se evaporă: recitarea pierde dramatic. 

Câți dintre noi nu am experimentat iluzia cunoașterii pentru că am reținut fapte pe care nu le putem transfera nicăieri? Transferul nu se întâmplă de la sine, după ce ai memorat fapte și proceduri suficient de mult timp, ci e un efort deliberat și bine fundamentat.

Economia atenției și AI ne forțează să ieșim din schemele vechi

În 2025, moare tema tradițională pentru acasă, pentru că elevii pot preda eseuri și rezolvări generate de AI fără ca învățarea să se fi întâmplat. Când produsul poate fi generat, procesul devine miza.

Dar soluția nu e să revenim la memorare mecanică, ci să cerem demonstrarea înțelegerii în clasă: explicații cu voce, schițe și iterații care arată gândirea. 

Asta crește și mai mult volumul de muncă al unui singur profesor care lucrează cu zeci, sute de elevi. Și atunci înlocuirea unei părți de evaluare pentru învățare cu aplicații robuste care salvează timpul profesorului devine inevitabilă. 

Nu cunosc încă răspunsuri complete pentru școala publică, dar știu sigur că trebuie să ne chestionăm schemele în care am rezistat atât de mult. Le văd acum ca produsul unei culturi uniformizante care a demonstrat prin rezultate că nu produce învățare eficientă pentru cei mai mulți. 

Cum exorcizăm fantoma

Propun să recadrăm dilema care acum se arată între tradițional și greu, deci bun, respectiv modern și superficial, deci rău.

Nu propun dispreț față de tradiție, ci alegeri selective susținute de dovezi. Da, memoria contează enorm. Tocmai de aceea merită antrenată activ, spațiat și cu sens în context. În loc să abandonăm disciplina și efortul susținut, le reconstruim cu rost: de la suferință gratuită la practică deliberată și de la reproducere la înțelegere.

Așa cum nu tot ce e greu e și productiv, nici tot ce pare ușor - jocul, învățarea prin proiect sau prin descoperire - e inutil. Este loc și de clasic, și de nou, în contexte potrivite alese pentru că înțelegem mecanismele care funcționează pentru fiecare.

Cadrul oferit de știința învățării ne indică ce știm că funcționează deja în învățarea eficientă.

Concret, propun să păstrăm „tradiționalul” care chiar construiește gândirea: repetare spațiată (nu identică), reamintire activă în cuvinte proprii, modele de calitate analizate inteligent, practică susținută în timp, standarde înalte orientate spre sens.

Adăugăm din științele cognitive: elaborare (legături cu ce știu deja), autoexplicație ("spune-ți de ce funcționează"), exemple concrete înainte de teorie, probleme autentice în loc de exerciții decontextualizate, feedback formativ specific, metacogniție și autonomie graduală.

Fantoma poate fi exorcizată. În locul ei, putem construi o pedagogie care onorează complexitatea minții copilului și respectă ceea ce ne dezvăluie practica dovedită.

Copiii noștri nu au nevoie de metode „mai ușoare", ci de metode mai inteligente care valorifică efortul lor într-un mod care construiește cu miză în loc să epuizeze. 

Autor: Măriuca Morariu
Material publicat în ediția 9 a newsletter-ului Aspirațional (Octombrie 2025), la care te poți abona aici.