Aur și bronz, la același preț. Cum înghite formalismul educația

Eseu apărut în ediția #16 din mai 2026 a newsletter-ului lunar Aspirațional, creat de Măriuca Morariu cu analize despre ce contează în educație, dincolo de știri

Dacă e mai, e luna adeverințelor. În toate școlile din țară, profesorii care concurează pentru gradația de merit adună hârtii: adeverințe de participare, punctaje, certificate, cinci ani de muncă reduși la un dosar atent organizat. Există chiar o piață pentru asta: poți cumpăra un kit cu 100 de modele de adeverințe editabile, plus lista greșelilor frecvente care duc la descalificare. Sistemul și-a produs propria industrie de conformare, una care nu te ajută să fii un profesor mai bun, ci să arăți ca unul, pe hârtie, după regulile comisiei.

Și tocmai aici e mecanismul despre care mă roade de mult să scriu, același pe care îl reflectă mai multe monede de schimb: dovada care circulă în locul lucrului pe care pretinde că-l atestă, cum e adeverința în locul învățării, autoevaluarea în locul progresului sau acreditarea în locul calității.

În metodologia din 2026, criteriul cel mai greu ponderat (80 de puncte din 100), se numește „activități complexe cu valoare instructiv-educativă”. Primul lucru pe care îl cere, chiar în capul listei, e progresul elevilor. Deci pe hârtie, sistemul întreabă ce trebuie. Problema e că instrumentul de măsurare e nepotrivit: progresul se dovedește „pe baza datelor statistice de la nivelul unității”, adică profesorul își adună singur dovada, în propria școală, completând o fișă de autoevaluare. Sistemul cere demonstrarea impactului, dar a încredințat producerea dovezii exact celui care are tot interesul ca ea să arate bine. Aici apare și prima monedă alterată: adeverința care atestă progresul, schimbată la paritate cu progresul însuși. 

Studiile internaționale arată constant cât de înșelătoare e autoevaluarea: la TALIS 2024, 71% dintre profesorii români declară că își ating obiectivele lecției pe toate cele șapte dimensiuni evaluate, față de media OECD de 44%. Întreabă pe cineva care se consideră deja foarte eficient să-și documenteze impactul și va produce, de bună-credință, exact dovada care îi confirmă convingerea: note care urcă la timp, adeverințe și statistici favorabile. 

„Progresul elevilor” și „o hârtie care atestă progresul” ajung să aibă, în fișă, aceeași valoare. Unul e greu de produs și se vede abia în timp, iar cealaltă se poate emite până vineri. Cum doar a doua circulă efectiv, ea devine moneda reală. Litera legii cere aur, dar ce trece din mână în mână e bronzul. 

O observație veche de peste 2.400 de ani

În 405 î.Hr., Aristofan spunea în comedia Broaștele că cetatea își tratează cei mai buni cetățeni exact cum își tratează monedele: „avem încă vechile monede de argint, cele mai bune din toată Grecia, dar nu le folosim; folosim în schimb monedele de bronz, prost bătute zilele trecute. La fel facem și cu oamenii." Mecanismul a fost redescoperit de mai multe ori și a căpătat numele de legea lui Gresham, după finanțistul care a trebuit să-i explice Reginei Elisabeta de ce aurul bun dispărea din Anglia, după ce monarhii dinaintea ei subțiaseră monedele.

Economistul Robert Mundell, laureat Nobel, a reformulat-o cel mai limpede: moneda ieftină o alungă pe cea scumpă, dacă se schimbă la același preț. „Ieftină” nu înseamnă falsă. Moneda alterată, cum e bronzul, e oficial emisă, legal acceptată și cu același număr ștanțat pe ea ca moneda bună, doar că are mai puțin aur înăuntru. Atâta timp cât o lege le obligă să treacă la aceeași valoare, oamenii fac singurul lucru rațional: plătesc cu bronzul și păstrează aurul. Astfel, aurul dispare din circulație pentru că toți îl tezaurizează, în condițiile în care valorează la fel ca moneda alterată.

Cum arată moneda alterată în educație

Pe piața formării profesorilor din România am numărat nu mai puțin de 380 de cursuri acreditate și încă vreo 2.300 avizate. Toate poartă aceeași ștanță. Un curs de 50 de ore care nu schimbă nimic în practica unui profesor are exact aceeași valoare nominală cu unul care produce o transformare reală și verificabilă, iar sistemul le tratează ca echivalente. 

Asta produce trei efecte previzibile. Mai întâi, furnizorul care investește în calitate reală, prin design pedagogic eficient, prin urmărirea impactului, prin formatori selectați atent, suportă costuri mult mai mari decât cel care bifează orele, dar primește același certificat. Pe o piață care nu distinge între monede, cel care investește mai puțin are un avantaj, iar seriozitatea e penalizată economic. 

Apoi, apare efectul inflației: când circulă prea mult bronz, valoarea întregii categorii scade. Acreditarea a ajuns un semnal aproape gol. Toți știu că nu garantează nimic și totuși o cer și o produc mai departe. E o ficțiune colectivă pe care nimeni n-are interes s-o abandoneze primul. 

Cel mai grav e că procedura a ajuns să fie felul în care un sistem scapă de obligația de a discerne. Cine verifică o ștampilă nu mai trebuie să judece o valoare. Iar un sistem care nu mai judecă valoarea ajunge, în timp, să nu o mai poată recunoaște. Impostura și competența intră pe aceeași poartă, cu aceleași hârtii și nimeni rămas înăuntru nu mai știe să le deosebească. 

Persistența formalismului

Alterarea monedei funcționează printr-o structură de stimulente care nu pedepsește pe nimeni pentru mediocritate și nu recompensează pe nimeni pentru calitate.

Furnizorul slab supraviețuiește pentru că singurul criteriu e conformarea. Decidentul raportează că banii s-au cheltuit și că profesorii „s-au format”. Fiecare actor face alegerea rațională care îl protejează și în final nimeni nu răspunde pentru ce se întâmplă efectiv în clasă după ce s-a emis certificatul.

Costul doar se mută în jos, către profesorul serios care pierde gradația în fața colegului cu dosarul mai bine alcătuit, către furnizorul care investește în conținut și câștigă același atestat ca impostorul și, la capătul lanțului, către elevul al cărui profesor a adunat ore de formare fără să schimbe nimic. Asta face alterarea stabilă, cu beneficii concentrate și vizibile, și cu costuri dispersate și invizibile.

 Am ajuns să înțeleg formalismul ca o tehnologie, nu ca o patologie, cum mi se părea inițial. Pentru că el produce exact ce i se cere: dovezi ieftine că procesul a avut loc, fără răspundere pentru rezultat. Cel care a respectat procedura e acoperit, orice s-ar întâmpla mai departe. În schimb, cel care urmărește impactul, care ajustează și recunoaște ce n-a funcționat, se expune. 

Într-un sistem care premiază conformarea, legalismul e cea mai bună auto-protecție. Iar tehnologia asta prinde mai ales acolo unde încrederea e scăzută și greșeala vizibilă se plătește scump, prin sancțiune și oprobiu public. Litera legii devine un scut, iar spiritul ei un lux pe care puțini și-l permit. 

Costul este și biologic, așa cum mărturisește profesoara Laura Borbe într-un eseu sincer. Te epuizează teancul de hârtii prin care trebuie să dovedești că ai muncit, nu doar munca în sine. Iar profesorul care se consumă alimentând dosarul are tot mai puțin din ce contează cel mai mult pentru cei câțiva copii pentru care chiar face diferența.

Se poate fără birocrație?

Se poate și altfel, dar nu prin mai puțină birocrație, ci prin alt fel de birocrație. Estonia, pe care Anca, colega mea care gestionează DataMathLab, a vizitat-o de curând, a schimbat ce întreabă sistemul. Directorul angajează și concediază liber și răspunde pentru rezultatele școlii. Nimeni nu numără orele de formare bifate, ci se uită la ce se întâmplă în clasă. 

Moneda de bronz n-a fost scoasă din circulație prin decret, ci a devenit inutilă, pentru că nimeni nu mai cerea s-o vadă. Le-a luat 30 de ani și o convingere pe care noi n-o avem, anume că educația e o chestiune de supraviețuire a identității, la o populație atât de mică și care a stat sub cortina de fier aproape cinci decenii. „Iarba nu e mai verde de partea cealaltă”, a spus Reet Sillavee, manager de program la Academia pentru Leadership Educațional a Universității din Tallinn. „E mai verde acolo unde o uzi.” (foto: Anca Gaidoș)

Cum să nu confundăm monedele 

E comodă morala că sistemul e de vină și că alții au birocrații mai bune. Dar ar fi simplist și necinstit, pentru că eu însămi sunt pe această piață. Aspire Teachers are un curs acreditat și ca să-l avem, am trecut prin aceeași poartă, cu cerere depusă, comisie întârziată, calendar netransparent, birocrateză... Am plătit și eu taxa de intrare în moneda pe care o critic aici. 

O vreme mi-am spus că bariera asta măcar filtrează ceva. Dar sutele de cursuri de pe listele ministerului arată că dacă ai destulă răbdare și un AI bun care poate scrie documentația, oricine poate să își bată propria monedă și să o pună în circulație cu aceeași ștanță ca toți ceilalți. Poarta nu selectează calitatea, ci doar disponibilitatea de a îndura procedura și de a fabrica hârtii.

Chiar și așa, nu mă simt complice. Aproape toți plătim bronzul, pentru că e rațional. Nu poți reforma comisia, calendarul sau viziunea liderilor despre cea mai prețioasă resursă din țară, și ar fi absurd să pierzi timpul încercând. Dar nu suntem obligați să-l confundăm cu aurul. Diferența care contează e între cei care, după ce-au plătit taxa, nu uită care e moneda adevărată, și cei care uită, până când bronzul devine singura monedă pe care o mai recunosc.

Aici e însă și capcana de a crede că aurul se păstrează singur, în sertarul fiecăruia. Moneda bună circulă doar acolo unde există cineva care o poate recunoaște. De asta contează comunitățile de practică, rețelele de profesori care își arată unii altora ce funcționează cu adevărat la clasă, oamenii care pot deosebi un parcurs care a schimbat ceva de unul care doar a bifat. Într-un astfel de circuit, dovada reală că un elev a înțeles azi ceva, nu doar a produs un răspuns corect, capătă din nou valoare, pentru că are cine s-o vadă. Acolo, pentru prima dată, aurul bate bronzul și legea lui Gresham se inversează.

Bronzul îl dăm statului, pentru că ni-l cere și pentru că n-avem încotro. Aurul îl ținem între noi, cei care încă știm să-l deosebim. Iar întrebarea cu care te las, în luna adeverințelor, e cu cine alegi să schimbi moneda care chiar contează.

Autor: Măriuca Morariu
Material publicat în ediția #16 a newsletter-ului Aspirațional (Mai 2026) la care te poți abona aici.