AI și ineficiențele necesare

Eseu apărut în ediția #13 din februarie 2026 a newsletter-ului lunar Aspirațional, creat de Măriuca Morariu cu analize despre ce contează în educație, dincolo de știri

Am vorbit zilele trecute cu o profesoară care predă într-o școală privată din afara României. De curând, conducerea școlii a introdus tablete cu Copilot instalat pentru toți elevii, în timpul orelor. Noua infrastructură se mulează pe promisiunea eficienței tehnologice și a echității: teoretic, toți copiii ar avea șansa să progreseze în ritm propriu.

La primele mini-teste de verificare, elevii au obținut scoruri aproape perfecte. Suspecta uniformitate a performanței indică un efect ușor de anticipat: într-o cultură unde nota decide acces, statut sau liniște în familie, copiii nu au înțeles mai bine, ci au calculat mai bine. Când ai la îndemână un instrument care reduce costul greșelii aproape la zero, greșeala devine o ineficiență care trebuie extirpată.

Problema e că ontologia învățării presupune tocmai acel cost. Fricțiunea dintre ce crezi că știi și ce descoperi că nu știi e travaliul necesar pentru ca mintea ta să reconfigureze un model, nu doar să adauge informație. Cercetătorii numesc efectul opus „abandon cognitiv”: întrebare, consultare, adoptare, înaintare. Când răspunsul e fluid și plauzibil, creierul are nevoie de un motiv foarte bun să-l respingă. Fără acel efort de respingere, calibrarea prin eșec, acel mecanism clasic prin care încrederea devine competență reală, nu mai are loc. Rămâne doar aparența fluenței, fără resorturile care s-o susțină.

Poster tradus și adaptat cu ajutorul AI

Mirosim falsul

Și eu folosesc AI când scriu. Îl pun să producă versiuni, îl forțez să-și caute contradicțiile, îi miros clișeele și simetriile perfecte („nu pentru că asta, ci pentru că cealaltă…”), frazele sacadate, concluziile estetice. Îi recunosc mai ales tentația de a închide prea repede o idee, de a o rotunji într-o concluzie care arată bine și nu cere nimic de la autor. Îl întorc până când începe să sune mai puțin ca el și mai mult ca o idee care a trecut prin rezistența creierului meu. Dar pot face asta tocmai pentru că am deja modele mentale cu care să măsor distanța față de gândirea mea. Un copil nu are aceste modele și nu poate aprecia diferența.

Observ deja o mutație mai largă, în care competența e înlocuită de fluență. În emailuri, pe LinkedIn, în comentarii circulă deja scriitura netedă, impecabil structurată, a agenților AI și reacționăm cu reticență chiar și când textul e convingător. 

Autenticitatea lipsește, pentru că scriitura perfectă nu poartă urmele unei interiorități lucrate. Apare un sens gata ambalat, rupt de istoria care l-a produs. Unicitatea dispare când elevi diferiți încep să sune la fel, pentru că au accesat același tip de formulare fără ca ea să fi însemnat aceeași înțelegere: uniformitatea șterge tocmai imperfecțiunile care ne fac umani. Și responsabilitatea se fracturează, pentru că o frază mai bună decât autorul ei creează o ruptură de încredere: cititorul nu mai știe cine a gândit, de fapt, ideea.

Toate ne fac să privim cu suspiciune AI, dar asta nu împiedică în vreun fel tendința de a ne subsuma aceluiași principiu al eficienței supreme. 

Și iată teza care mă îngrijorează: educația intră în aceeași logică a eficienței infinite, unde ezitarea, revenirea, încetinirea încep să fie tratate ca defecte de sistem și „rezolvate” de AI. Or, tocmai din această lentoare e fabricată însăși civilizația umană.

Alpha School: eficiența totală

Alpha School funcționează ca o parabolă utilă pentru unde duce această logică până la capăt. Fondată în 2014 în Austin, Texas, de o mamă frustrată de faptul că propriii copii stagnează la școală, școala promite că tehnologia „dezlănțuie” potențialul nelimitat al copiilor. Acum a devenit o rețea de școli din SUA și UK care promovează modelul 2 Hour Learning: dimineața, două ore de instrucție asistată de software adaptiv, profesorii fiind un fel de „ghizi" al căror rol e motivarea și supravegherea. Restul zilei e liber pentru proiecte, sport, antreprenoriat etc. 

Costă între 40.000 și 65.000 de dolari pe an, prețul promisiunii unui potențial împlinit prin autonomie, progres și eficiență. Școala susține că elevii ei progresează de 2,6 ori mai repede decât media națională, citând scoruri bazate exclusiv pe analize interne, neconfirmate independent. Când te uiți mai atent, apar și alte dileme: supravegherea prin eye-tracking și înregistrări de ecran, o structură de guvernanță în care școlile non-profit contractează servicii de la firme for-profit controlate de aceiași fondatori, și o filozofie în care copilul devine în esență un utilizator care trebuie ținut „pe sarcină". 

Dar dincolo de etica produselor care promit eficiență, altă dilemă morală atinge însăși tipul de educație care ne mai interesează: ce se pierde când „fiecare în ritmul lui" devine un principiu absolut? Când ritmul individual nu mai negociază cu răbdarea față de ceilalți, cu acceptarea neajunsurilor sau cu frustrarea ca material al empatiei? Eficiența maximă produce un individualism atroce, iar școala, așa imperfectă, a fost totuși una dintre puținele instituții care a obligat generații întregi să coexiste cu limitele lor și ale altora.

Ce facem deliberat?

Întrebarea aici e cum arată o pedagogie coerentă care include AI, pentru că deja știm că nu va dispărea? Ce facem deliberat cu el?

Pentru novici, accesul neîngrădit în timpul orei e o capcană: atenția e fragmentată, iar scurtătura poate deveni răspunsul implicit la orice disconfort. Dar și pentru elevi mai mari și adulți problema se mută, nu dispare: cum nu confunzi fluența cu înțelegerea, cum îți păstrezi dreptul de a încetini, cum suporți greșeala fără s-o externalizezi instantaneu?

Cred că asta cere, în primul rând, să reabilitezi greșeala ca ineficiență dezirabilă. Altminteri, elevii vor face tot posibilul s-o evite și vor cumpăra, la preț mic, o aparență de competență. 

Și mai cere o cultură a justificării, în care evaluarea se mută dinspre rezultat spre raționament: de ce crezi asta, cum verifici, ce alternative ai exclus, unde ți-ai schimbat mintea și din ce motiv. Elevii deja folosesc scurtătura. Și atunci, miza profesorului devine să facă vizibil procesul de a o verifica. Discernământul nu poate fi externalizat.

Tehnologia promite eficiență infinită la probleme pe care nu credeam că le avem. Școala are de ales dacă o transformă în religie sau în instrument. Iar dacă alege instrumentul, trebuie să decidem conștient ce păstrăm ineficient.

Autor: Măriuca Morariu
Material publicat în ediția #13 a newsletter-ului Aspirațional (Ianuarie 2026) la care te poți abona aici.