Biletele din vitrina educației: trei iluzii ale învățării

Eseu apărut în ediția #12 din ianuarie 2026 a newsletter-ului lunar Aspirațional, creat de Măriuca Morariu cu analize despre ce contează în educație, dincolo de știri

„Proletari din toate țările, uniți-vă!" – probabil cel mai cunoscut slogan socialist, afișat zilnic, ani la rând, chiar și atunci când aproape nimeni nu mai credea în el. În eseul The Power of the Powerless, Václav Havel descrie un băcan care își punea acest bilet în vitrină nu din convingere, ci din obișnuință: pentru a semnaliza conformarea și a evita probleme. Toți ceilalți făceau la fel. Sistemul continua să funcționeze nu prin adevărul său, ci prin participarea zilnică la o ficțiune pe care, în sinea lor, o recunoșteau ca atare. Havel numește acest mecanism living within the lie. Băcanul nu „minte” deliberat, ci se adaptează unei ordini simbolice printr-un gest care a devenit condiția liniștii cotidiene.

Ascultând recent un discurs al lui Mark Carney la Davos – care relua exact această metaforă pentru a descrie sfârșitul ordinii internaționale bazate pe reguli – am recunoscut aceeași duplicitate cu care operăm de mult în educație: păstrăm biletele în vitrină ca să ne păcălim că avem „competențe transferabile", că „elevul e în centru", că „încurajăm gândirea critică". Le recunoaștem ușor în discursuri publice și în documente strategice. Și, în același timp, funcționăm într-un sistem de evaluare care recompensează conformarea, penalizează abaterea de la model și măsoară mai degrabă performanța imediată decât învățarea care rămâne. Un sistem care normalizează această duplicitate, fără ca oamenii să o mai chestioneze, creează tocmai condițiile propriei reproduceri, nu ale transformării.

Prea mulți profesori trăiesc zilnic această realitate devenită normalitate, în care spunem una și măsurăm alta. 

Paul Kirschner, Carl Hendrick și Jim Heal scriu în Instructional Illusions (2026) despre forme recurente prin care această duplicitate este întreținută și legitimată, chiar și atunci când intențiile sunt bune. Autorii nu demontează „mituri pedagogice”, ca și cum problema ar fi ignoranța, ci analizează iluzii: situații în care pornim de la observații parțial adevărate și scopuri corecte, dar ajungem să luăm drept dovadă exact acele semnale care ne induc în eroare.

Premisa e că învățarea este adesea contraintuitivă. Ceea ce arată bine la suprafață – implicare vizibilă, fluență, autonomie declarată – este exact ceea ce ne împiedică să vedem dacă s-a construit, de fapt, ceva durabil.

Dintre cele 10 iluzii despre care scriu autorii, trei merită urmărite îndeaproape.

Iluzia implicării

​E vineri după-amiază, clasa a șaptea, lecție de algebră. Profesorul explică factorizarea expresiilor de gradul doi, cu exemple pe tablă, pas cu pas. Elevii urmăresc, unii ridică mâna, răspund corect. Atmosfera e bună, ritmul alert, toată lumea pare implicată. Profesorul părăsește ora mulțumit: „Au înțeles." Luni dimineață, același tip de exercițiu, fără ghidaj. Jumătate din clasă nu știe de unde să înceapă.

Ce s-a întâmplat? Am confundat performanța asistată cu învățarea autonomă și implicarea comportamentală cu construcția cognitivă.

Iluzia implicării spune că activitatea vizibilă este echivalentă cu învățarea. Pentru că implicarea se vede, iar învățarea nu, clasele animate, cu ritm alert și multă interacțiune sunt ușor interpretate drept clase care „gândesc”. Problema este că implicarea comportamentală sau emoțională nu garantează construcția cognitivă: elevii pot fi foarte activi și să învețe foarte puțin, sau aparent tăcuți și să construiască mai mult decât ne-am aștepta.

Cercetarea este clară: condițiile care susțin învățarea nu arată întotdeauna bine din exterior. Pauzele de gândire, efortul de a-ți aminti fără ajutor, erorile productive – acestea sunt semne slabe de spectacol, dar puternice pentru consolidare.

Atunci când evaluarea privilegiază ce se vede ușor, iluzia devine un bilet ideal de păstrat în vitrină. Pentru că renunțarea la ea presupune acceptarea unor clase în care elevii se luptă vizibil cu dificultatea, tac prelungit, comit erori frecvente. Asta arată prost la o inspecție, generează anxietate la părinți și poate chiar pune sub semnul întrebării competența profesorului.

Alternativa nu este mai puțină implicare, ci un alt criteriu mai bun pentru adevăr. În loc de „cât de activi au fost elevii?”, întrebarea devine: „ce pot face singuri, fără sprijin, după un interval de timp?”.

Concret, autorii propun ceva simplu: evaluează după un interval, nu imediat; nu oferi indicii prea devreme; acceptă că o lecție bună nu arată întotdeauna bine, dar lasă urme.

Iluzia performanței

Opt din zece elevi trec evaluarea națională, dar jumătate eșuează la PISA. De unde discrepanța? Evaluarea națională măsoară reproducerea – exersarea algoritmilor, recunoașterea tiparelor, în timp ce PISA măsoară transferul – aplicarea în contexte nefamiliare. Performanța și învățarea nu sunt același lucru.

În școală, performanța e obținută în condiții puternic asistate: exerciții similare cu cele exersate recent, indicii, meditații, structură familiară. Elevii pot obține rezultate bune fără să fi construit înțelegere transferabilă. Dar când sprijinul dispare sau contextul se schimbă, performanța scade dramatic. Pentru că măsurăm, de fapt, capacitatea elevilor de a reproduce un tipar, nu de a gândi autonom.

Cercetarea arată că exact condițiile care optimizează performanța pe termen scurt – repetiția imediată, familiaritatea, ajutorul constant – pot submina retenția și transferul pe termen lung. Învățarea durabilă implică distanță, efort și erori vizibile. Dar aceste condiții arată prost într-un sistem centrat pe scoruri rapide și cu miză mare.

Iluzia performanței este cea mai puternică dintre toate, pentru că se sprijină pe ceea ce educația măsoară obsesiv: note, teste, rezultate imediate. Renunțarea la ea înseamnă acceptarea unor performanțe inițiale mai slabe pentru a câștiga autonomie reală. Înseamnă evaluarea nu a ceea ce pot face elevii imediat după predare, ci a ceea ce pot face singuri, după un timp, în contexte nefamiliare.

Costul este vizibil și asimetric. Profesorul care întârzie evaluarea, care tolerează performanțe slabe în faza de consolidare, care refuză să ofere indicii pentru a păstra aparența fluidității – riscă să fie văzut ca ineficient de către sistem, de către părinți, uneori de către elevii înșiși, care au învățat să confunde confortul cu progresul.

Dacă vrem să scoatem biletul din vitrină, trebuie să acceptăm că un rezultat bun astăzi spune puțin despre ce va rămâne mâine. Iar dacă ne interesează ce rămâne mâine, trebuie să construim instrumente care măsoară asta, nu doar să o declarăm în curriculum.

Iluzia centrării pe elev

​Ideea e seducătoare: dacă mutăm controlul învățării la elev, rezultatele vor fi mai bune. Aduce respect pentru vocea elevului și pentru ritmuri diferite. Problema apare atunci când confundăm scopul educației cu mijlocul.

Am văzut „proiecte" despre Eminescu în care elevii primesc ca temă să „investigheze viața și opera". Fără criterii clare, fără produse care să măsoare înțelegerea. Rezultatul e cel mult copiat din Wikipedia sau ChatGPT. Elevii cu experiență de lectură, cu ghidaj acasă, extrag ceva. Ceilalți compilează fragmente fără să le treacă prin filtrul propriei înțelegeri. Activitatea mimează autonomia sau „descoperirea”, dar rezultatul e exact opusul: amplifică diferențele. Așa poți trece prin școală fără să construiești înțelegere disciplinară reală.

Confuzia vine dintr-o inversare a ordinii: tratăm autonomia ca premisă, nu ca rezultat. În realitate, autonomia se construiește prin structură internalizată, prin modele lucrate anterior, explicații clare, practică ghidată și retragerea treptată a sprijinului. Pe măsură ce se așază aceste repere, elevii pot lua decizii reale despre propria învățare.

Cercetarea arată constant că, pentru novici, instruirea explicită funcționează mai bine decât descoperirea minim ghidată. Dar „centrarea pe elev” sună mai bine. Se potrivește cu valorile declarate și devine bilet în vitrină.

Alternativa e centrarea pe învățare, nu pe actor. Calibrează ghidajului după stadiul cognitiv real. Evaluează autonomia acolo unde ea există deja, nu acolo unde o presupunem din principiu. Elevul nu este „centrul” în sensul alegerii procesului, ci beneficiarul unui design didactic bine gândit de profesor.

Ce rămâne după ce scoți biletul din vitrină

​Privite împreună, aceste iluzii sunt moduri diferite de a păstra biletul în vitrină, care spun ceva despre un sistem care a învățat să funcționeze pe baza semnalelor convenabile, în lipsa unor dovezi solide de învățare.

Să scoți biletul din vitrină înseamnă, așa cum spunea Carney, să numești realitatea și să construiești instituții care chiar funcționează așa cum pretind. Nu mai putem invoca „competențe transferabile" sau „gândire critică" ca și cum sistemul ar fi aliniat cu aceste scopuri, când de fapt măsoară altceva. Costul prefăcătoriei este că performăm existența unei educații centrate pe învățare durabilă, în loc să o construim efectiv.

Iar asta cere schimbări de design, nu eroism individual. Cât timp sistemul recompensează fluența imediată și corectitudinea asistată, duplicitatea e o formă de adaptare rațională. Iar exercițiul de auto-salvare devine la fel de improbabil ca cel al baronului Münchhausen.

La Havel, scoaterea biletului din vitrină devine refuzul de a mai participa la reproducerea unei ficțiuni devenite normală. În educație, acest refuz începe acolo unde nu mai validăm semnele care mimează învățarea.

Concret, asta se traduce prin decizii simple, dar inconfortabile: să testezi după un interval, nu imediat; să ceri reactualizare liberă, nu recunoaștere asistată; să accepți performanțe inițiale mai slabe ca semn că se construiește ceva durabil, nu că s-a reprodus un tipar.

Astfel de gesturi ne-revoluționare întrerup mecanismul prin care duplicitatea este menținută: separarea dintre ceea ce știm că produce învățare durabilă și ceea ce suntem încurajați să evaluăm. Cu ele, adevărul devine vizibil chiar dacă, pentru o vreme, arată prost.

Autor: Măriuca Morariu
Material publicat în ediția #12 a newsletter-ului Aspirațional (Ianuarie 2026) la care te poți abona aici.